Cum sa scapi de Dansul Mirilor | Artroscopie Genunchi

Te bate la cap logodnica sa luati lectii de dans ca sa va lasati invitatii cu gura cascata la nunta? Isi inchipuie ca magia momentului o sa va transforme in niste mici discipoli ai lui Michael Flatley? Crede ca o sa o arunci in aer, ea va face un dublu surub si apoi iti va ateriza zambind in brate? Totul in timp ce tu stii ca te poti impiedica si de aer? 

Am fost si eu in locul tau. Nebuna mea, pe care o iubesc maxim, dar pe care as fi ucis-o fara vreo remuscare in perioada in care planifica evenimentul, si-a propus sa supuna relatia noastra unui nou test, stiind foarte bine ca eu nu dansez. In primul rand pentru ca nu pot, apoi pentru ca nu ar fi indicat pentru cei din jurul meu, care risca accidentari serioase. Nu doar ca voia sa dansam, dar voia sa facem asta in stil mare. Propunerea mea, care se rezuma la un fel de blues executat ca la reuniunile din clasa a 4-a, a fost respinsa din oficiu, folosindu-se un drept de veto pe care nu stiam ca il are, nici de unde l-a obtinut. Mai mult decat atat, ca sa fie umilinta cum trebuie pana la capat, decisese, fara sa ma informeze in prealabil, ca doar nu era necesar sa fim amandoi de acord, sa faca partasa la supliciul meu si pe o prietena de-a ei, careia ii mergeau piciorusele ca si gura. Asta ca un preludiu pentru cursurile cu un instructor profesionist, programate si ele intr-un viitor tare apropiat.

Zis si facut. Ne-am luat incaltarile si ne-am prezentat, ca niste elevi silitori, la prima ora de curs, in timpul careia am asudat intensiv, incercand sa nu rup partenelor niciun degetel si reusind cu brio sa le invinetesc cate o unghie. In mod cu totul neasteptat, aceasta performanta le-a incurajat, in loc sa le dezamageasca, asa ca am auzit, in timp ce incercam sa imi reiau un ritm relativ normal al respiratiei, ca urma sa ne vedem iarasi, cu o recurenta bisaptamanala.

Mi-am zis in sinea mea ca asta merit daca n-am ascultat-o pe mama si am vrut musai sa ma insor si mi-am reluat viata monotona de om asezat la casa lui in fapt si pe drumul de a fi considerat astfel de societate si Dumnezeu. Cineva, undeva, probabil sus de tot, m-o fi vazut chinuit si a zis sa imi arunce un colac de salvare. Asa ca m-a impins sa merg la un meci amical de baschet cu colegii, soldat cu ranirea genunchiului stang, mers la ortoped, radiografie, artroscopie genunchi , orteza si repaos de suficiente saptamani incat sa renunte toata lumea la vreo iluzie de coregrafie. 

Acum, eu nu zic sa va accidentati pe bune ca mine, ci doar sa preluati ce e mai bun din aceasta patanie si sa va bucurati de o iesire din impas care nu doar ca nu genereaza suparari si invinovatiri, dar mai si vine la pachet cu compasiune si rasfat!