Iluzia cunoasterii si polarizarea sociala | IasiAZI.ro

In estimarea propriilor noastre cunostinte si intelegeri, incorporam (in)voluntar cunostintele altor oameni. O foarte mica proportie din ceea ce stim se afla in noi.

Cea mai mare parte se afla in comunitatea cognitiva careia ii apartinem, in capetele celorlalti[1]. 

Faptul ca exista cunostinte accesibile in comunitatea cognitiva ne face sa ne supra-evaluam cunostintele individuale. De vreme ce, intr-o comunitate cognitiva, impartasim cunostinte si informatii, nu mai percepem distinctia dintre ceea ce “stim” noi si ceea ce stie sau intelege comunitatea. Aceasta este iluzia profunzimii explicative[2].

Asa cum stocam cunostinte in alti nenumarati oameni cu care impartasim ceea ce este sedimentat in cadrul comunitatii cognitive, depozitam inteligenta si pe internet. Obiceiul de a cauta orice pe internet a crescut stima de sine cognitiva. Oamenii care au gasit informatii pe internet au avut convingerea ca le cunosteau dinainte ei insisi, ca le stiusera tot timpul[3].

Platon, in Apologia lui Socrate, reproduce conceptia lui Socrate care era convins ca este mai intelept cel ce stie ca nu stie, decat cel care este dominat de iluzia ca stie. La fel ca multi dintre noi, individul criticat de Socrate nu stia ca nu stia. Avea iluzia profunzimii explicative. Stia mai putin decat socotea ca stie.   

Iluzia intelegerii este cu atat mai pregnanta cu cat comunitatea cognitiva este mai exclusivista si, in pasul doi, mai dominatoare.

Irving Janis ilustra, prin anii ’80 ai sec. XX, asa-numita mentalitate de turma (gandire in grup, groupthink) care ne face ca, odata ce aderam la un grup si la valorile si certitudinile acestuia, sa ne comportam ca si cand am lasa comunitatea sa gandeasca si sa simta in locul nostru, intr-o comoda stare de (partiala) dez-individualizare si de diluare a responsabilitatii in “favoarea” multimii, care va consuma toata energia necesara pentru ca noi sa lincezim. 

O comunitate cognitiva are toate avantajele din lume, dar poate deveni extrem de periculoasa tocmai din cauza iluziei intelegerii. Oamenii cu care dialogam (real sau virtual) sunt influentati de noi, iar noi suntem influentati de ei. Membri grupului isi pot intari unii altora senzatia de intelegere. Fiecare membru al grupului vede ca toti ceilalti ii sustin viziunea sau parerea, ceea ce ii face pe toti sa aiba convingerea ca punctul lor de vedere este justificat si ca misiunea lor este clara, chiar daca nu exista nicio motivatie reala care sa sustina aceasta convingere, ci doar un miraj. Membrii grupului isi ofera unii altora sprijin emotional, dar nimic rational nu sustine grupul ca atare.

Internetul permite, in zilele noastre, gasirea facila a oamenilor cu idei asemenatoare cu ale noastre, capabili sa confirme ceea ce noi credem deja, oferindu-ne un forum in care sa dispretuim prostia si sa deplangem rautatea celor care au o conceptie diferita de a noastra despre lume. Iar ceilalti, la randul lor, refuza interactiunea cu noi, bazandu-se pa acelasi algoritm.

Gandirea in grup determina, mai ales in politica, polarizarea de grup. Adversarii politici, la fel ca pe stadion, se caracterizeaza reciproc in moduri simpliste, fiecare acuzandu-l pe adversar ca nu pricepe “profunzimea” punctului sau de vedere. Intotdeauna, in acest dialog al surzilor, celalalt este ignorant. Nu poate pricepe cat de mult ne pasa noua, cat suntem noi de deschisi si cat de utile (si inaltatoare) ne sunt ideile. Ca, altfel, daca ar pricepe, ar vedea lucrurile la fel ca noi.

Dar lipsa acestui dialog duce la segregare si, culmea ironiei, determina reducerea gradului de intelegere, prin refuzul alternativelor la convingerile noastre, bazate, de altfel, pe un miraj. Noi, in grupul nostru inchis, nu stim aproape nimic despre ceilalti, dar ne bazam convingerile pe confirmarea si reafirmarea lor de catre membrii grupului nostru (membri care stiu tot atat de putin ca si noi, avand, totusi, convingerea ca stiu, ca in povestea din Apologia lui Socrate). In plus, se observa ca scopul acestei asa-zise deschideri catre comunicare nu este intelegerea reala si, cu atat mai putin, nu este acceptarea macar partiala a viziunii celorlalti, ci conformarea si alinierea lor la valorile sau la “valorile” grupului dominant, prin eliminarea alternativei si a diversitatii. Probabil ca motivul pentru care a fost condamnat Socrate este exact acest algoritm al conformarii, profund inradacinat in cultura si psiholigia noastra. Maieutica, acea metoda de provocare a auto-cunoasterii prin intrebari in cascada care determinau raspunsuri ileluctabile, era, foarte probabil, iritanta si vatamatoare pentru orgoliul individual si mandria de grup, caci era de natura a obliga “intervievatul” sa isi recunoasca lipsa de cunoastere reala si constructia din iluzii a adevarurilor in care crede.    

Incapacitatea de a intelege cat de putin stim, combinata cu suportul pentru ideile noastre oferit de grupul nostru, reunit in jurul unor valori intangibile, poate sa declanseze mecanisme sociale periculoase[4]. Fascismul si comunismul sunt, de altfel, rezultatul acestui mecanism al gandirii in grup.

Nevoia de puritate ideologica, pusa la baza oricarei justificari a actelor barbare si a oricarei ortodoxii rigide, este rezultatul unor iluzii de intelegere, proprie liderilor de grup, dar si adeptilor, deopotriva.