Comerţ cu indulgenţe | IasiAZI.ro

Revenind la timpurile noastre, când conştiinţa se observă că nu se ridică la nivelul acumulărilor materiale, „deficitul”  este compensat de prevederi legislative. Dar problema e că, la noi, legislaţia nu urmăreşte să echilibreze în mod real acest decalaj, ci se mărgineşte la încasarea de amenzi şi taxe. Pe care antreprenorii le achită fără să-şi modifice atitudinea.

În mod firesc, legislaţia ar trebui să oprească o activitate dăunătoare să se mai desfăşoare, nu să facă comerţ cu indulgenţe. Fiindcă, reiterez, în momentul de faţă activitatea de încasare a impozitelor prevalează, în loc să fie subsecventă.

Cu alte cuvinte, nu interesează pe nimeni dacă economia stagnează, antreprenorii se decapitalizează şi renunţă la locurile de muncă, ci doar câţi bani se strâng la buget. Cu precizarea că legătura între legile ce se rezumă la încasarea unor taxe şi lipsa schimbărilor la nivelul conştiinţei este făcută de corupţie.

E clar că nu prin amenzi trebuie guvernat, ci inteligent, cu ochii spre economia de piaţă. Și că-i nevoie ca mixul de politici să permită atingerea unei situaţii în care conştiinţa şi mentalitatea dictează asupra bunăstării, nu activităţile speculative.

Dar în loc ca guvernul să-şi organizeze sistemul de impuneri în aşa fel încât să le poată administra eficient, cheltuieşte o cantitate apreciabilă de resurse pentru ca inspectorii să „descindă“ din maşinile inscripţionate cu ANAF Antifraudă.

Și acest fapt e cel mai bun argument că oamenii abilitaţi cu colectarea impozitelor par a fi mai mult angajaţi ai instituţiilor „de forţă“ decât economişti.

O modificarea a filosofiei ar trebui să plece de la realitatea că diversele domenii economice utilizează diferit activele. Unele folosesc mai mult forţa de muncă, altele utilajele. A le uniformiza fiscal e ca şi cum s-ar porni de la premisa că toată lumea vinde benzină şi trebuie să colecteze accize pentru stat.

Iar cei ce apreciază că ANAF e o instituţie absolut necesară la dimensiunile actuale sunt susţinători ai demnitarilor cu coloană de escortă şi antemergători pe motocicletă.

Și pentru că s-a tot vorbit de asta în ultima perioadă şi eu am scris de atâtea ori încât mi s-a urât, rezolvarea se numeşte impozit forfetar.

Aşa cum la Istanbul se plăteşte o taxă, după care vânzătorii se pot târgui cum doresc cu clienţii în magazine, la fel pot face şi antreprenorii români cât business vor, fără să le pese că sunt prinşi că nu-au tăiat bon fiscal sau bilet de intrare, câtă vreme achită o taxă fixă.

După care, dacă firmele plătesc taxa forfetară ce nevoie mai au să depună bilanţ? De ce trebuie să se cheme SRL? Și de ce e obligatoriu să aibă contabil? Contabilii au devenit importanţi fiindcă i-a fost frică statului să nu fie furat, motiv pentru care a făcut „prohibită” flexibilitatea preţurilor şi a complicat cadrul fiscal.

Din câte se vede, modelul german de fiscalitate nu se potriveşte deloc României, ci mai degrabă cel turcesc, care e mult mai liberal decât „liberala” Uniune Europeană.

E natural ca un stat să nu perceapă un impozit procentual pe profit, căci nu e părtaş la business, ci o taxă fixă de funcţionare.

Apoi, după ce agentul economic o achită, face ce vrea el. Se târguieşte „ca la piaţă” în propriul magazin, primeşte câţi clienţi vor să-i calce pragul în club, fără să-i fie teamă că îi va fi activitatea întreruptă din cauză că n-a tăiat bon. Totul e ca statul să guverneze inteligent, ca un capitalist, nu prin amenzi, ca un miliţian.