Un sfârșit e un început | IasiAZI.ro

Mai întâi, să menţionăm anii ’90, cu jungla legislativă, jaful furibund din baza materială a statului, inflaţia galopantă sau operaţiunile de tip „Ponzi” precum Caritas sau FNI. Au fost ani grei, când sărăcia era lucie şi hoţii se alimentau nestingheriţi din puţinii bani disponibili. Mult mai grei chiar şi decât perioada imediat următoare crizei financiare globale din 2007 – 2008, când oamenii s-au trezit cu salariile tăiate şi cu rate la bancă de plătit pentru ceva ce-şi înjumătăţise deja valoarea. Asemenea lucruri nu s-au întâmplat în regimul Dragnea. Dimpotrivă, din punct de vedere macro, situaţia este una relativ stabilă. Economia românească, mai ales prin operatorii privaţi, îşi face treaba. Multinaţionalele exportă şi echilibrează balanţa comercială, există bani europeni pentru proiecte serioase, iar românii plecaţi îşi ajută în continuare familiile rămase în ţară. Problema cea mare nu este, aşadar, una care să ne lovească puternic din punct de vedere material. Nu încă, cel puţin. Riscurile sunt însă de ordin moral. Fundamentul justiţiei sociale a fost zdruncinat în ultimul timp mai mult decât niciodată. Furtul nu a fost nicicând mai tolerat, hoţii niciodată atât de protejaţi, iar oamenii care-şi făceau treaba onest, aşa cum scrie în fişa postului, oricare ar fi fost ea, nicicând mai dispreţuiţi de autorităţi. Oameni coborâţi direct din filmele cu activişti de partid din vremea Răposatului luaseră deja ostatice, pe lângă instituţii, aporape toate ecranele televizoarelor şi jumătate din internet ca să explice că toate animalele sunt egale, doar că unele sunt mai egale decât celelalte. Nimic diferit de ce-am trăit deja în anii ’90, veţi spune. Doar că atunci eram pe un drum care abia începuse, de la comunism către democraţie şi stat de drept. În ultimi doi ani, pe drumul ăsta n-am făcut altceva decât să ne întoarcem. Iar aşa ceva nu poate fi decât începutul sfârşitului pentru toate visele celor care au murit în decembrie ’89.

De ce s-a sfârşit acest coşmar negru? S-a schimbat cumva carcterul oamenilor care ne conduc? Nu, ba chiar deloc. Ciordache a rămas acelaşi, Nicolicea şi Cătălin Rădulescu-Mitralieră la fel. Olguţa e tot ea. Doar că zidul acesta lung de oameni care se ţin fiecare de ouăle celuilalt (metaforic vorbind) şi înconjoară castelul lui Dragnea precum şanţurile de apă din Evul Mediu, au realizat ceva. Au înţeles că în clipa în care ne-am ars toate podurile cu Europa şi SUA, vom fi rămas singuri-singurei, faţă în faţă cu zâmbetul dispreţuitor al lui Putin. Iar acesta, e uşor să-ţi dai seama, iubeşte trădarea inamicilor săi, dar îi urăşte pe trădători. Nimic bun nu are cum să ne aducă o nouă vasalitate în faţa Marelui Urs de la Est, nici chiar dacă avem în vene sânge de pesedist din tată-n fiu.

Sfârşitul lui Dragnea (căci acesta va veni, nu mai încape îndoială!) înseamnă un nou început pe Calea Euro-Atlantică. Nu va fi sfârşitul corupţiei, al furturilor şi al moralităţii de Fanar, dar măcar vom putea respira uşuraţi că nu devenim încă o dată victimele unui abandon în braţele Rusiei. Dacă nu vom reuşi noi, măcar copii noştri vor avea o şansă să se simtă mândri că sunt români.